Scurt istoric

Informaţiile documentare despre hărţi ne arată că ele au existat încă dinaintea erei noastră: au fost găsite schiţe primitive la egipteni, chinezi, canadieni, amerindieni realizate pe suporturi foarte variate începând de la os, coji de copac, nisip, lemn, pietre, etc. Conţinutul acestor schiţe se referă la suprafeţe restrânse şi reprezintă diferită elemente ale cadrului natural ca reţeaua hidrografică, lacurile, pădurile, peşterile.

Cea mai veche hartă ajunsă în România, zgâriată pe o tablă de argint este a Mesopotamiei, datând din sec. XIV-XV î.e.n.

Primele hărţi propru-zise apar la grecii antici. Cea dintâi hartă  grecească a fost construită de ANAXIMADRU din MILET şi cuprinde lumea cunoscută a timpului său, înconjurată de OKEANOS, în ipoteza Pământului plan.

Cele mai remarcabile rezultate cartografice în antichitate au fost construirea primului glob geografic de către CRATES şi imaginarea primelor sisteme de proiecţie de către HIPARH (sec. II î.e.n.) şi PTOLEMEU (sec. II e. n.).

Romanii n-au îmbogăţit cu nimic baza teoretică a reprezentărilor cartografice, chiar dacă au întocmit şi ei hărţi numite itinerarii, necesare în războaiele lor de expansiune. O astfel de hartă este Tabula Peutingeriană.

În feudalism, dezvoltarea comerţului atrage după sine întocmirea hărţilor legate de necesităţile practice. Astfel se construiesc hărţi marine de către italieni, cunoscute sub numele de portulane, care se refereaua de obicei la o bazinul unei singure mări.

Secolul al XVI-lea se caracterizează printr-o fructuoasă şi valoroasă activitate cartografică, cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei perioade fiind MERCATOR şi ORTELIUS (olandez). Mercator publică în anul 1578 un prim atlas de hărţi geografice după hărţile lui Ptolemeu, dar reconstituite şi corectate de el. La întocmirea hărţilor, utilizează proiecţia cartografică şi propune mai multe proiecţii, dintre care una pentru navigaţie, care îi poartă numele, fiind folosită şi în prezent.

Sec. al XVII-lea este cunoscut prin apariţia unor atlase, care pe lângă hărţile respective conţineau şi texte.

Din secolul al XVIII-lea merită amintită activitatea de întocmire a hărţilor la scări mijlocii şi mari. Prima hartă topografică este harta Franţei a lui Cassini la scara 1:86400.

În anul 1871 are loc primul congres de geografie, unde se pune problema alegerii meridianului de origine sau a primului meridian, probleme rezolvată în 1884 la o conferinţă special convocată la Washington, când s-a ales ca meridian de origine meridianul observatorului de la Greenwich.

La sf. sec. al XIX-lea (1891), la Congresul de la Berna, pentru unificarea hărţilor topografice naţionale într-o hartă internaţională s-a adoptat propunerea lui A. Penck de a construi o hartă a globului la scara 1:1.000.000. În 1899 s-a hotărât întocmirea unei hărţi batimetrice a Oc. Planetar la scara 1:10.000.000 care a apărut în 1904.

Între cele două războaie mondiale s-au realizat diferite tipuri de hărţi şi atlase. Opera cartografică de importanţă mondială a acestei periade este Marele Atlas Sovietic al Lumii.

După al doilea război mondial, dezvoltarea cartografiei este în plină ascensiune, se continuă cu întocmirea atlaselor naţionale, a hărţilor topografice pentru noile state apărute, apariţia unor dicţionare poliglote, organizarea unor conferinţe internaţionale de cartografie, etc.

După etapele „aproximărilor dimensionale, geometrizării geografiei” şi „aplicării metodelor statistice în geografie”, anii 1960 marchează debutul etapei informatizării cartografiei. Această etapă se identifică cu debutul GIS, ea fiind condiţionată de perfecţionarea rapidă a calculatoarelor.

            Volumul imens de informaţii cu care operează cartografia şi-a găsit pentru prima dată posibilităţile de a fi valorificat (prelucrat) şi validat (în practică) prin GIS. Primii paşi au fost marcaţi prin constituirea bazelor de date, care ulterior au putut fi utilizate şi de către alţi beneficiari.   

O astfel de bancă de date este compusă din datele brute (propriu-zise), neprelucrate care sunt memorate pe un suport fizic (benzi sau discuri magnetice-CD) şi dintr-un sistem de programe care asigură introducerea, organizarea, stocarea, activarea şi prezentarea lor. Sistemul poate opera în general atât cu date cantitative cât şi calitative, exprimând valoarea parametrilor geografici dintr-un anumit punct, regiune, zonă geografică. Fiecare punct, dar şi tip de informaţie primeşte un anumit cod. Codul serveşte în actualizarea informaţiei, la cerere. Băncile de date permit înoirea informaţiei înmagazinate, respectiv aducerea la „zi”, precum şi trierea şi regăsirea rapidă a informaţiilor cerute, fie prin afişarea pe ecranul calculatorului (prin intermediul operatorului uman), fie prin imprimarea informaţiei (pe imprimanta anexă computerului).

            Un pas înainte în informatizarea cartografiei l-a constituit realizarea atlaselor electronice, care pot conţine pe lângă informaţiile unei bănci de date tradiţionale, şi informaţie sub formă grafică (hărţi generale, hărţi tematice, cartograme, blocdiagrame, cartodiagrame, profile, etc.). Atlasele electronice prezintă avantajul modificării rapide a informaţiei conţinute sub formă grafică de la un eveniment sau fenomen geografic prezent la unul viitor, întrunind atributul de „operaţional” şi „funcţional”.

            Carl Steinitz e unul din precursorii GIS-ului, el realizând primele studii experimentale în cadrul unui laborator de grafică computerizată la Harward, laborator creat în 1965 cu o donaţie Ford. Programele create, testate şi răspândite de aici au fost:

            - SYMAP - program de cartografiere automată;

            - CALFORM - program de cartografiere cu pen-plotter;

            - SYMVU - program de cartografiere suprafaţă-perspectivă;

            - POLYURT - program de manipulare a bazei de date cartografice;

În dezvoltarea GIS pot fi identificate cel puţin cinci etape.

            Etapa întâia debutează cu anul 1960, când computerele se foloseau la realizarea hărţilor şi a altor imagini care s-ar fi putut realiza  şi fără computer. Analizele spaţiale şi statistice erau dificile, cu un profesionalism scăzut, iar pesimismul general era mare.

            Etapa a doua începe cu anul 1970. Analizele GIS sunt mai sofisticate, iar prin tehnicile statistice şi cartografice noi, dar şi prin metodele de analiză spaţială mai complexe, proiectele G.I.S. trezesc un mare interes, fiind finanţate de la buget. GIS-ul interacţionează alte discipline şi profesii, în mod deosebit ingineria. Soft-urile sunt din ce în ce mai complexe şi private. Atenţia se axează pe luarea deciziilor.

            Anul 1975 marcheză începutul celei de-a treia etape. Tehnica G.I.S. este concretizată în afişaje grafice diverse şi tridimensionale. Noutatea adusă de GIS este dată de posibilitatea referenţierii acestor date faţă de coordonatele geografice (longitudine şi latitudine).

            Etapa a patra debutează odată cu anii deceniului nouă, respectiv 1980-1981. Apariţia primelor GIS operaţionale (Sistemul Informaţional Geografic Canadian şi Unitatea Experimentală de Cartografie a Marii Britanii), încă din anii '60, este urmată în anul 1982 de sistemul ARC/INFO al firmei Environmental Systems Research Institute din U.S.A. Deceniul al nouălea se remarcă de asemenea prin progrese spectaculoase ale tehnicii de calcul. Apariţia PC-urilor şi softurilor, dar şi posibilităţilor de software în engleză şi franceză deschide o nouă etapă în existenţa GIS.